Distributia geografica

Deşi limba japoneză este vorbită aproape în exclusivitate în Japonia, a fost şi mai este încă vorbită şi în alte ţări. Pe perioada ocupaţiei japoneze din Coreea, Taiwan, regiuni din China şi diferite insule din Pacific locuitorii acestor teritorii au fost obligaţi să înveţe limba japoneză, într-un program de extindere a imperiului japonez. Ca urmare există încă mulţi oameni în aceste zone care vorbesc japoneza în locul limbilor locale, sau pe lîngă acestea. În plus emigranţii japonezi, o mare parte dintre care trăiesc în Statele Unite ale Americii (în special în statele California şi Hawaii) şi în Brazilia, vorbesc încă frecvent limba japoneză. Descendenţii lor (numiţi în japoneză nikkei 日系, adică "de origine japoneză") adesea nu mai vorbesc fluent limba japoneză. Se estimează de asemenea că mai multe milioane de oameni studiază limba japoneză ca limbă străină.

Statutul oficial

Japoneza este în mod natural limba oficială a Japoniei, iar Japonia este singura ţară care are ca limbă oficială unică japoneza (dar pe insula Angaur din Republica Palau japoneza este limbă oficială împreună cu limba angaur şi engleza). Există numeroase graiuri şi dialecte care demonstrează o apreciabilă fragmentare geografică a populaţiei în decursul istoriei. O data cu răspîndirea radioului şi televiziunii, prin politica guvernamentală de modernizare a limbii, japonezii de pe tot teritoriul au intrat în contact tot mai frecvent cu limba aşa-zisă standard (hyōjungo 標準語) şi diferenţele faţă de graiurile locale s-au atenuat. Japoneza standard este limba predată în şcoli, folosită în mass media, şi acest articol se referă la ea.

Fiind vorbită aproape exclusiv de japonezi, limba japoneză este strîns legată de cultura Japoniei, şi invers. Există nenumărate cuvinte care descriu anumite elemente de cultură, tradiţie şi obiceiuri japoneze (de exemplu 和 wa, 根回し nemawashi, 改善 kaizen, 切腹 seppuku) şi care nu au corespondent în alte limbi. Acest fenomen, deşi nu este specific doar Japoniei, este aici amplificat de lungile perioade în care cultura japoneză s-a dezvoltat în izolare aproape totală faţă de orice influenţe exterioare.

Dialecte

Din cauza îndelungii izolări atît externe cît şi interne (caracterul de arhipelag, numeroasele zone muntoase) limba japoneză are mai multe zeci de dialecte. Acestea diferă de obicei prin: accentul muzical, modul de inflexionare, vocabular, particule, şi pronunţie. Mai rar, unele dialecte pot diferi şi prin inventarul de vocale şi consoane.

Regiuni aflate la distanţe mari pot avea dialecte care nu sînt inteligibile vorbitorilor japonezei standard, cum este cazul dialectelor Tsushima-ben şi Tōhoku-ben ("-ben" înseamnă dialect regional). Dialectul vorbit în Kagoshima din sudul insulei Kyūshū este cunoscut ca fiind neinteligibil chiar şi pentru locuitorii altor regiuni învecinate de pe aceeaşi insulă. Tehnic vorbind, dialectul Kagoshima se suprapune doar 84% cu dialectul standard. Pentru comparaţie, vocabularul limbii române se suprapune în proporţie de peste 70% cu celelalte limbi romanice.

Deşi frecvent se afirmă că limbile ryukyuane vorbite în insulele prefecturii Okinawa ar fi dialecte ale limbii japoneze, măsura în care acestea sînt neinteligibile pentru vorbitorii de japoneză standard face mulţi lingvişti să concludă ca limbile ryukyuane sînt limbi aparte, dar din aceeaşi familie a limbilor japonice cu limba japoneză.

Fonetica

Pentru detalii citiţi articolul principal: Fonetica limbii japoneze

Cuvintele japoneze se compun din silabe scurte (more, singular moră) formate din o consoană urmată de o vocală, ca în exemplele Hiroshima hi-ro-shi-ma, Nagasaki na-ga-sa-ki. La această regulă generală există cîteva excepţii: 1. Uneori consoana poate lipsi, lăsînd vocala să formeze singură mora. 2. Rolul de consoană poate fi jucat de semivocalele y şi w. 3. Consoana nazală n poate forma singură o moră, făra aportul unei vocale. 4. O altă moră aparte este stopul, care este o pauză de lungime egală cu o moră în care se pregăteşte pronunţia consoanei următoare. 5. Între consoana şi vocala unei more normale se poate intercala semivocala y. 6. Prin alungirea vocalei se poate obţine o moră dublă.

Fiecare moră pronunţată durează aproximativ acelaşi interval de timp, ceea ce a adus limbii japoneze epitetul de limbă metronomică.

Sunetele limbii japoneze

Vocale: În limba japoneză există cinci vocale, foarte asemănătoare cu cele din limba română sau limba italiană. Acestea sînt (în ordine): a, i, u, e, o. Ele sînt practic identice cu echivalentele lor din limba română, mai puţin u, care este nerotunjit, undeva între î românesc şi ü german.

Consoanele sînt şi ele mai puţin numeroase decît cele din limba română. Inventarul lor se compune din: k, g, s, z, t, d, n, h, b, p, m, şi r. Trebuie făcute totuşi următoarele observaţii:

* s urmat de i se pronunţă aproximativ ca ş românesc. Similar, succesiunea z-i devine ji.

* t urmat de i se pronunţă aproximativ ca primul sunet din cuvîntul românesc cireşe. Similar, d-i devine ji cu o pronunţie indiscernabilă de cazul lui ji provenit din z-i.

* t urmat de u se pronunţă aproximativ ca ţ românesc din ţuică. Similar, d-u devine zu.

* h urmat de u se apropie în pronunţie de f, dar rămîne undeva la mijloc.

* În mora ni sunetul n este ceva mai moale, asemănător cu ñ din spaniolă.

* Sunetul r din japoneză este undeva între r şi l din română.

* Semivocalele y şi w pot începe o moră, dar nu orice combinaţie este posibilă. Există trei more cu y, anume ya, yu şi yo, şi două more cu w: wa şi wo (deşi ultima se pronunţă simplu o).

* Elementul nazal n reprezintă un caz aparte de consoană care singură poate juca rolul unei more. El nu poate apărea la începutul cuvîntului. Cînd este urmat de b, p sau m pronunţia lui se schimbă în mod natural în m.

* Stopul (dublarea consonantică) se manifestă prin alungirea timpului de aşteptare pînă la emisia consoanei următoare.

Accentul

Accentul în limba japoneză se manifestă prin schimbarea înălţimii sunetului de la o moră la alta. Accentul are numai un rol secundar, existînd puţine situaţii în care schimbarea melodiei cuvîntului produce modificarea sensului. Dialectele japoneze prezintă diferenţe mari în ceea ce priveşte tipul, poziţia şi amplitudinea accentului.