Invatarea limbii japoneze

Se spune adesea, şi japonezii se mîndresc cu aceasta, că limba japoneză este cea mai dificilă din cîte există. Nu se poate verifica acest lucru, dar este sigur că pentru vorbitorii celor mai multe limbi de pe glob japoneza nu este o limbă uşoară.

Stăpînirea limbii japoneze presupune acumularea unor cunoştinţe, sprijinite prin exerciţiu, în următoarele direcţii: gramatica limbii, pronunţie, scriere şi citire, şi vocabular.

Pentru vorbitorul de limba română pronunţia nu pune mari probleme, cele cîteva foneme japoneze care nu există în limba română fiind relativ uşor de asimilat. (Prin comparaţie vorbitorii nativi de limba engleză şi chineză au de depus un efort relativ mare în această direcţie.) Trebuie acordată atenţie vocalei u şi semivocalei w, consoanelor diferite de cele româneşti, alungirii vocalice, stopului consonantic, accentului muzical al cuvintelor şi nu în ultimul rînd intonaţiei frazelor.

Gramatica limbii japoneze, deşi foarte diferită de cea a limbii române, este relativ uşor de stăpînit datorită caracterului ei regulat. Lipsa articolelor, genurilor şi numărului la substantive şi adjective, conjugarea relativ simplă a verbelor, fac ca efortul de memorizare să fie minim în ceea ce priveşte gramatica.

Vocabularul, prin diversitatea lui deosebită, prin frecventa inexistenţă a unor echivalenţe de sens între cuvintele japoneze şi corespondentele lor din limba română, poate să pună probleme chiar şi unor persoane cu o bună memorie. Numai prin exerciţiu îndelungat se poate ajunge la acumularea unui vocabular suficient pentru o exprimare fluentă şi naturală.

Problema cea mai dificilă pentru cei ce doresc să înveţe limba japoneză, cu excepţia celor care au din alte limbi experienţa caracterelor chinezeşti, este bineînţeles scrisul. Copiii japonezi studiază hiragana şi katakana în doar cîteva luni şi apoi încep lungul drum al învăţării ideogramelor kanji. Acestea se studiază pe tot parcursul şcolii, fără să poată ajunge să le înveţe pe toate (numărul total de kanji se estimează la peste 60.000, din care însă majoritatea nu se mai folosesc sau sînt extrem de specializate). În primii şase ani de şcoală (şcoala elementară în sistemul de învăţămînt din Japonia) se predau 1006 kanji, urmînd ca în cei trei ani ai gimnaziului să se predea încă 939, astfel totalizînd 1945 de caractere, care formează setul obligatoriu prevăzut de Ministerul Educaţiei din Japonia. De-a lungul vieţii japonezii mai învaţă alte numeroase caractere, folosite mai rar sau numai în domenii specializate. Mai trebuie precizat că analfabetismul în Japonia (excluzînd cetăţenii străini) este extrem de redus şi provine în principal din cazuri justificate medical.

Deşi japoneza se poate vorbi fără cunoaşterea scrisului, o astfel de abordare nu este recomandabilă. Studiul ideogramelor deschide accesul la o dimensiune a limbii japoneze altfel ascunsă. De asemenea, cunoaşterea ideogramelor permite înţelegerea mai profundă a cuvintelor, a căror etimologie este transmisă prin chiar forma ideografică şi ajută la sesizarea unor nuanţe semantice fine. În plus, în limba japoneză există foarte numeroase omofone care nu sînt în acelaşi timp şi omografe, scrisul permiţînd diferenţierea lor uneori chiar şi în comunicarea orală (cînd cuvîntul rostit poate fi confundat cu un omofon, precizarea se face prin descrierea sumară a ideogramelor care intră în comnponenţa lui). Nu în ultimul rînd, un vorbitor de limba japoneză (fie el şi străin) care nu ştie să scrie şi să citească se poate considera, pe bună dreptate, un analfabet.

Pentru cei care se gîndesc să înceapă acest lung proces, una din abordările cele mai favorabile este aceea prin care mai întîi se studiază limba engleză şi numai după o bună stăpînire a acesteia să se treacă la studiul limbii japoneze. Motivele sînt cel puţin trei:

1. Cele mai multe şi mai de calitate resurse pentru studiul limbii japoneze sînt cele scrise în limba engleză. Acestea includ: cursuri, dicţionare, dicţionare de kanji, manuale de gramatică, cărţi de exerciţii, o parte din ele disponibile pe internet. La aceste resurse au participat în mod direct autori japonezi, care cel mai adesea consideră limba engleză ca fiind limba cea mai potrivită în care merită să-şi publice lucrările.

2. Avînd experienţa unei limbi străine, chiar şi o limbă dificilă ca japoneza devine ceva mai uşoară. Mulţi dintre cei care au trecut direct la studiul limbii japoneze, fie ei şi vorbitori nativi de engleză (deci avînd acces la nenumărate resurse), au avut rezultate nesatisfăcătoare, nereuşind să se acomodeze cu o structură a frazei şi cu un mod de scriere atît de diferite.

3. Învăţarea limbii japoneze presupune, chiar dacă nu de la început, contactul direct cu limba aşa cum este ea vorbită de japonezi. Fie că aceasta se petrece în Japonia (cel mai recomandabil) fie că nu, cunoaşterea limbii engleze se poate dovedi foarte utilă în stabilirea unui asemenea contact. În Japonia, ca şi în multe alte ţări, necunoaşterea limbii engleze poate fi privită ca o dovadă de incultură.