Fonetica limbii japoneze

Acest articol discută separat fonetica limbii japoneze. Pentru date mai generale despre limba japoneză cititorul este îndrumat să citească articolul respectiv.

Cuvintele japoneze se compun din silabe scurte numite more (singular moră) formate din o consoană urmată de o vocală, ca în exemplele Hiroshima hi-ro-shi-ma, Nagasaki na-ga-sa-ki. La această regulă generală există cîteva excepţii:

* Uneori consoana lipseşte, deci mora se reduce la o vocală simplă. Exemplu: ai a-i (dragoste) care se pronunţă ca un hiat (în două silabe), nu ca un diftong.

* Rolul de consoană poate fi jucat şi de semivocalele y şi w. Exemple: yama ya-ma (munte), watashi wa-ta-shi (eu).

* O moră aparte este consoana nazală n, care nu are nevoie de o vocală pentru a forma o silabă. Exemplu: hon ho-n (carte).

* Uneori înaintea unei consoane se face o pauză, egală în durată cu o moră, timp în care nu se emite nici un sunet. Fenomenul este prezent de exemplu şi în limba italiană, unde se marchează în scris prin dublarea consoanei, ca în ho detto (am zis). Exemplu în japoneză: mikka mi-_-ka (trei zile).

* Între consoana şi vocala unei more normale se poate intercala semivocala y. Exemple: kyaku kya-ku (client), atsuryoku a-tsu-ryo-ku (presiune).

* Prin alungirea vocalei se poate obţine o moră dublă. Acesta este cazul multor cuvinte preluate din limba chineză cu o pronunţie care o aproximează pe cea originală. Exemplu: tōkyō to-o-kyo-o (capitala Tokio; alungirea lui o se scrie ca o moră separată). Transcrierea corectă a cuvintelor japoneze în caractere latine trebuie să marcheze această alungire, care este esenţială pentru păstrarea informaţiei despre pronunţie; marcarea lungimii se face fie prin dublarea vocalei respective (Tookyoo), fie aşa cum se practică în limba japoneză în hiragana (unde prelungirea lui o se scrie ca u, iar prelungirea lui e se scrie ca i), caz în care Tokio devine Toukyou, fie prin plasarea unei bare deasupra vocalelor alungite (Tōkyō). Ultima variantă este preferată în cele mai multe cazuri.

Fiecare moră durează în pronunţie aproximativ acelaşi interval de timp, ceea ce a adus limbii japoneze epitetul de limbă metronomică. În exemplele de mai sus segmentele unite prin cratime reprezintă cîte o moră; în scrierea fonetică japoneză (hiragana, katakana) fiecare moră se scrie printr-un singur caracter, care e perceput ca indivizibil de vorbitorii japonezi nativi. Excepţie face situaţia cînd mora se modifică prin intercalarea semivocalei y, caz în care se folosesc două caractere.

Fonemele limbii japoneze

Deşi mora este o unitate indivizibilă lexical, este utilă descrierea din punct de vedere fonetic a componentelor ei: vocalele, consoanele, semivocalele, elementul nazal n, şi stopul (dublarea consonantică).

Vocale: În limba japoneză există cinci vocale, foarte asemănătoare cu cele din limba română sau limba italiană. Acestea sînt (în ordine): a, i, u, e, o. Ele sînt practic identice cu echivalentele lor din limba română, mai puţin u, care este nerotunjit, undeva între î românesc şi ü german.

Consoanele sînt şi ele relativ puţin numeroase. Inventarul lor se compune din: k, g, s, z, t, d, n, h, b, p, m, şi r. Se observă lipsa consoanelor l şi v. Trebuie făcute totuşi următoarele observaţii:

* s urmat de i se pronunţă aproximativ ca ş românesc, şi de aceea în litere latine se transcrie shi, de exemplu Shikoku (una din insulele arhipelagului nipon). Pentru vorbitorii japonezi nativi pronunţia lui si (din Sibiu) din alte limbi pune probleme. Similar, succesiunea z-i devine ji ca în jikan (timp).

* t urmat de i se pronunţă aproximativ ca primul sunet din cuvîntul românesc cireşe. Transcrierea în caractere latine recurge la forma chi: Chiba (oraş la est de Tokio). Cuvintele străine care conţin grupul de sunete ti nu pune totuşi probleme japonezilor; există cuvinte străine naturalizate în japoneză care conţin această combinaţie, ca de exemplu pātī, pronunţat pa-a-ti-i (petrecere, din engl. party); totuşi pronunţia ti este percepută ca o situaţie anormală. Similar, d-i devine ji cu o pronunţie indiscernabilă de cazul lui ji provenit din z-i. Pronunţia di este posibilă şi apare în cuvinte împrumutate.

* t urmat de u se pronunţă aproximativ ca ţ românesc din ţuică, şi se transcrie tsu, de exemplu Tsukuba (un oraş nou creat, cu bogată activitate de cercetare). Pronunţia lui tu ca atare nu pune probleme vorbitorilor nativi. Similar, d-u devine zu.

* h urmat de u se apropie în pronunţie de f, dar rămîne undeva la mijloc, şi se pronunţă nu ca în limba română prin apropierea dinţilor inferiori de buza superioară, ci prin rotunjirea buzelor, ca pentru a stinge o lumînare. Totuşi, pentru a marca această diferenţă de sunet transcrierea in litere latine se face prin fu, de exemplu Fuji-san (muntele Fuji).

* În mora ni sunetul n este ceva mai moale, asemănător cu ñ din limba spaniolă. Diferenţa este totuşi minoră.

* Sunetul r din japoneză este undeva între r şi l din română. Este obţinut printr-o asemenea mişcare a limbii încît aceasta atinge creasta alveolară o singură data, ceva mai moale decît pentru r şi ceva mai repede decît pentru l. Pentru japonezi pronunţia unui rrr repetat este dificilă. De asemenea, în mod natural ei nu disting diferenţa dintre consoanele româneşti (sau englezeşti) r şi l.

* Semivocalele y şi w pot începe o moră, dar numărul de more care se pot produce astfel este mai mic decît numărul de combinaţii posibile teoretic. Există trei more cu y, anume ya, yu şi yo, şi două more cu w: wa şi wo (deşi ultima se pronunţă simplu o). Alte combinaţii au dispărut din limba japoneză modernă.

* Elementul nazal n reprezintă un caz aparte de consoană care singură poate juca rolul unei more. El nu poate apărea la începutul cuvîntului. Cînd este urmat de b, p sau m pronunţia lui se schimbă în mod natural în m, ca de exemplu în shinbun (ziar), pronunţat şimbun. Dacă mora următoare începe cu o vocală sau semivocală trebuie evitată tendinţa de a contopi n cu aceasta, de exemplu ren’ai (iubire) se pronunţă ren-ai (prin nazalizarea lui e) şi nu re-nai.

* Stopul (dublarea consonantică) se manifestă prin alungirea timpului de aşteptare pînă la emisia consoanei următoare. De exemplu, în cazul cuvîntului motto (mai mult), după pronunţia lui mo cavitatea orală se pregăteşte pentru producerea consoanei t şi se menţine în această poziţie, fără să producă vreun sunet (fluxul de aer este blocat), pe o durată egală cu o moră. După această pauză se emite silaba to. În cazul particular cînd consoana în cauză este s, datorită caracterului ei fricativ, emisia consoanei începe de pe timpul pauzei, de exemplu sassoku (imediat). Acelaşi fenomen se petrece în cazul lui h (sau f), dar în această categorie intră doar cuvinte împrumutate din alte limbi, ca de exemplu bahha (Bach, compozitorul) sau sutaffu (colectiv sau membru al unui colectiv, din engl. staff).

Accentul în limba japoneză se manifestă prin schimbarea înălţimii sunetului de la o moră la alta. Prin comparaţie, în limba română accentul este marcat prin pronunţarea mai puternică (şi, discutabil, alungită) a unei anumite silabe din cuvînt, existînd de exemplu perechi de cuvinte cu sensuri neînrudite care diferă numai prin acest accent (ca véselă şi vesélă). Alte limbi, numite limbi tonale, asociază fiecărei silabe o anumită "melodie", care schimbată poate duce la modificarea înţelesului. Surprinzător pentru noi, cele mai multe limbi de pe glob sînt tonale, cu excepţia notabilă a limbilor indo-europene.

ACCENTUL

Accentul are în limba japoneză are un rol semantic secundar, existînd puţine situaţii în care schimbarea accentului produce modificarea sensului. În plus, multele dialecte japoneze prezintă diferenţe mari în ceea ce priveşte tipul, poziţia şi amplitudinea accentului.

Tehnic vorbind, perceptual există două niveluri posibile ale înălţimii sunetului unei more (în dialectul standard şi în majoritatea celorlalte). Mai mult, un cuvînt nu poate avea orice combinaţie de înălţimi. Există numai situaţiile următoare: dacă prima moră este sus (la frecvenţa sonoră mai înaltă) atunci toate morele următoare din cuvînt trebuie sa fie jos. Daca prima moră e jos atunci a doua este obligatoriu sus; următoarele more pot ramîne sus sau pot cădea, dar o data căzut accentul el nu mai poate urca în acelaşi cuvînt. Importantă este poziţia la care accentul face tranziţia sus-jos, în funcţie de aceasta putîndu-se preciza în mod unic înălţimea fiecărei more. Mora de dinaintea căderii accentului se numeşte "accentuată". Există cuvinte care nu au accent, în sensul că înălţimea sunetului nu cade nici în interiorul cuvîntului şi nici la terminarea acestuia.

În exemplele următoare înălţimea ridicată este indicată prin majuscule, cea joasă prin minuscule. Toate cuvintele listate au trei more; cuvintele de trei more nu pot avea altă structură a accentului decît cele exemplificate aici.